Edioriale - Din nou, artă cu mesaj: Expoziţia Trans(a)gresiuni ironice ale artistelor Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu

Aflând că titlul tezei de doctorat a Mirunei Haşegan, susţinută în anul 2005, a fost Idei estetice şi idealuri şi legând-o de titlul expoziţiei prezente Trans(a)gresiuni ironice, în care expune alături de Daniela Frumuşeanu, mi-am amintit de teoria sociologului şi esteticianului Theodor Adorno (1903-1969), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, întemeietor al sociologiei muzicii. Cel mai greu, spunea el, este să demonstrezi caracterul ideologic al muzicii instrumentale, pentru celelalte domenii ale artei - literatura, artele plastice, opera - acest lucru fiind uşor de detectat. Şi totuşi, demonstrează el, muzica lui Bach, de pildă, exprimă ideologia burgheziei triumfătoare, în timp ce aprecia el la tinereţe, muzica atonală a lui Schönberg ar însemna dispariţia ideologiei în muzică. La fel cum pictura abstractă ar fi şi ea non-ideologică. În acelaşi timp, Adorno ataca muzica lui Stravinski, de pildă, ca fiind revolută, poziţie respinsă cu hotărâre de însuşi Schönberg care aprecia muzica marelui compozitor rus. Mai târziu, Adorno şi-a modificat teoria, afirmând că şi lipsa de ideologie este tot o formă de ideologie. Desigur că acest lucru este şi mai evident în artele plastice, unde arta abstractă, dar şi o pictură dedicată peisajului, naturii statice, nudului în interior este o formă de evadare din realitatea socială de care artistul este dezamăgit, la fel cum adeseori şi în toate epocile, retragerea în călugărie, însemna tot un refuz şi o evadare din ceea ce omul considera ca inacceptabil în lumea în care trăia.
Traducând în domeniul artelor plastice teoria de tinereţe a lui Adorno, aceasta ar însemna, de pildă, ca să luăm un exemplu ilustru, să condamni ca reacţionară, din cauză că este figurativă şi are un mesaj ideologic limpede, compoziţia Guernica (1937) a lui Picasso, afirmând că din aceste motive, ea este inferioară picturii gestuale Catedrala (1947) a lui Jackson Pollock. Ceea ce este evident că nu este adevărat. Există numai creaţie artistică bună sau proastă, fie ea abstractă sau figurativă, sau chiar cu un explicit mesaj ideologic.
La noi, în perioada anilor '90, când în sfârşit a dispărut orice formă de cenzură în artă, dar şi pe fondul aversiunii faţă de arta ideologică comandată de autorităţile regimului trecut, s-a manifestat o extremă rezervă faţă de orice artă cu mesaj, deşi perioada fiind extrem de confuză, artiştii erau în căutare de noi repere, inclusiv încărcate ideologic, cum ar fi exprimarea liberă a religiozităţii. În ultimii ani, în literatură şi în artă, în contextul spulberării iluziei că am fi ajuns la „sfârşitul ideologiei", cum anunţa Daniel Bell încă din 1960, sau mai mult, că am fi ajuns la „sfârşitul istoriei", cum decreta Francis Fukuyama în 1991, se manifestă nu numai la noi, ci în toată Europa, un evident reviriment al romanului politic, dar şi al artei cu mesaj. O creatoare ca Marilena Murariu, de pildă, atacă direct şi personalizat dezamăgitoarea clasă politică. Alţii, ca Mircea Deacă, se dedică unei critici „conceptuale" a societăţii de azi, aşa cum o fac şi Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu.
Un alt sociolog, Georg Simmel, încă din 1903, în cartea sa Metropolis şi viaţa mentală sublinia o idee pe care o vedem în numeroase lucrări ale celor două artiste din expoziţia actuală, potrivit căreia omul modern este angajat în lupta de păstrare a individualităţii sale contra tendinţelor nivelatoare ale societăţii opresivă prin diversele ei subsisteme. Dacă în secolul al XVIII-lea omul a luptat şi a obţinut eliberarea de legăturile, politice, religioase şi economice, iar în secolul al XIX-lea şi-a descoperit individualitatea şi irepetabilitatea, de la începutul secolului al XX-lea, chiar din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a început această luptă inegală cu o societate, după cum spunea Simmel într-o altă lucrare a sa, Filozofia banilor (1900), care se financializează din ce în ce mai mult, şi astfel contează ce faci, nu cine eşti. O sinteză plastică a acestei teorii - pe care probabil nu o cunoştea, dar a cărei evidenţă socială a resimţit-o - o face Daniela Frumuşeanu în compoziţia Preţul vieţii în care sunt puşi în casete individualităţi umane caracterizate prin coduri de bară.
Tratarea oamenilor ca o turmă, controlarea lor în fel şi chip pare mai evidentă ca oricând, lege ascultării care a trezit reacţia adversă a multora, fiind tot o formă a nivelării, a transformării indivizilor în nişte sclavi moderni. Dar, nu numai noi - turma - suntem nivelaţi, dar şi vârful piramidei este uniformizat, evident într-un un alt mod, metafora aleasă de Daniela Frumuşeanu fiind „gulerele albe". De la o carte-obiect, Cartea gulerelor albe, la instalaţia monumentală, trecând prin lucrarea Frăţia gulerelor albe sau cea intitulată Piramida, Daniela Frumuşeanu oferă o imagine plastică a nivelării elitelor conducătoare, în fond şi la urma urmei şi ei nişte sclavi uniformizaţi, în ciuda puterii lor, la rândul ei fatalmente limitată. O aceeaşi idee apare şi în colajul de obiecte al Mirunei Haşegan intitulat Politicieni români, în care politicienii sunt reprezentaţi prin cravate pe care sunt prinse simbolurile lor de sclavi: de vânduţi unora sau altora după cum arată valuta prinsă de cravate, de sclavi ai plăcerilor etc.
Au fost necesari mai mulţi ani ca să constatăm că această lume, pe care am sperat utopic că este una a libertăţii, este la rândul ei departe de a fi perfectă. Daniela Frumuşeanu, o denumeşte „o societate viciată" în textul ei la prezenta expoziţie, unde exprimă concis, dar percutant, nemulțumirile ei profunde faţă de lumea în care trăim, iar lucrările ei, prin metaforele plastice, ilustrează aceleaşi idei. În Oameni de paie prezintă un şir aliniat de momâi, cele care nu ştiu să facă nimic din propria iniţiativă, decât să se conformeze. Foloseşte aici o soluţie plastică pe care nu am mai întâlnit-o la ea, o pastă care creează tridimensionalitate, dar şi cufundă într-un aceleaşi „mediu" vâscos individualităţile fără urmă de individualitate. A găsi diverse soluţii de tridimensionalitate este de altfel o preocupare comună a ambelor artiste, preocupare prezentă în toate lucrările din expoziţie.
O plăcere a detaliului, dar pe care îl stăpâneşti foarte bine în construcţia de ansamblu, o caracterizează pe Miruna Haşegan, care în Etnoglobalizarea foloseşte albastrul consacrat de blugi, pentru a sublinia o altă formă de nivelare, care se manifestă până şi în ultimul sat de pe planetă, ca rezultat al aculturaţiei americane.
Artiştii vizuali se caracterizează prin creaţii care se percep instantaneu şi în întregul ei, spre deosebire de muzică şi literatură unde „discursul" implică un interval de timp şi o desfăşurarea a părţilor care se încheagă în întreg. De aceea, provocarea pentru artist este găsirea metaforei vizuale percutante, care să convingă dintr-o singură privire. O astfel de soluţie găseşte Miruna Haşegan în colajul Sistemul medical românesc, de o ironie zdrobitoare, alăturând mici litografii ieftine, de mare tiraj, cu subiect religios, de pliculeţe de ceaiuri medicinale, o sugestivă metaforă a căderii din modernitate, a regresului din domeniu. Un alt colaj al ei, Omagiu imposturii, surprinde o altă racilă a sistemului actual: colecţionarea de diplome de la cea de licenţă până la cea de doctor honoris causa trecând printr-o sumedenie de „diplome de excelenţă" oferite de organizaţii obscure în vederea construirii unui impozant statut social de către o persoană lipsită de conţinut şi de aceea reprezentată de artistă fără vreo trăsătură. Ea mai abordează critic şi alte aspecte punctuale cum ar fi Pescuitul miraculos, năvodul din ziua de azi fiind însă plin de reziduuri consumiste, Eternul feminin - pradă al supra-ofertei cosmetice, sau Şomajul, un colaj de diverse uzate şi inutile de acum mănuşi de lucru.
O mare admiraţie o are Daniela Frumuşeanu pentru filosofia eminesciană cuprinsă în poezia Glossă, prezentând în această expoziţie încă o variantă plastică a poeziei, de data aceasta într-o variantă tridimensională, în care fiecare din cele zece strofe este prezentată ca pagina de deasupra a unui tom gros marcat de trecerea vremii. „Toate-s vechi şi nouă toate", dar şi „Ce e val ca valul trece" sunt cu siguranţă sensul ascuns al multor alte lucrări ale artistei.
Efectul pervers al manipulării este că el este preluat şi devine opinie sau normă a unor categorii mari de oameni, fără ca aceştia să conştientizeze că devin sclavii unor idei. Tipul acesta de expoziţie tocmai acest rol îl are, de a îndemna o reflecţie asupra ideilor „mestecate de-a gata", iar lucrarea Vezi a Danielei Frumuşeanu oferă o soluţie de a ne salva prin trecerea prin propriul filtru a acestora - o luptă individuală împotriva nivelării. Un elogiu adus individualităţii care reuşeşte în acest sens o aduce ea în lucrarea Altfel în care un cârd de păsări maiestuoase plutesc toate într-o direcţie, una singură alegând direcţia contrară. Sau poate ele se lasă „luate de val" în timp ce una singură înoată împotriva curentului - o frumoasă şi subtilă metaforă a celui care „vede", care înţelege şi nu se lasă pradă gândirii ready-made.
Miruna Haşegan pare mai pesimistă în ciuda creaţiilor ei cu aspect ludic, întrucât decretează în titlul unei lucrări: Fluturii sunt liberi, doar ei. În bogata şi somptuoasa broderie apare şi o colivie în fir de aur, dar, după cum se ştie, fluturii nu pot fi închişi în nici o colivie, indiferent cât de aurită ar fi ea. Părăsind ironia în favoarea unei auto-ironii tandre şi nostalgice, Miruna Haşegan în Arbore autobiografic aşează pe fondul unui arbore schematizat geometric colaje de fotografii reprezentând-o la diferite vârste, fotografii tăiate nu întâmplător sub formă de frunze, caracterul lor trecător simbolizând suma tuturor clipelor trecute care constituie identitatea de azi a fiecăruia dintre noi.
Ce le mai leagă pe cele două artiste în afara convingerilor lor clar exprimate în expoziţie? Ambele sunt universitare, una la Bucureşti, alta la Iaşi, ambele au organizat numeroase expoziţii prin care promovează creaţia tinerilor lor studenţi. Mulţi alţi universitari nu fac nimic pentru studenţii lor, în afară de predarea cursurilor, de aceea, efortul lor merită pus în evidenţă. Mai mult, fiecare dintre ele sunt organizatoare şi curatore ale unor expoziţii naţionale şi a câte uneia cu caracter internaţional, grupând în jurul lor numeroşi artişti din toată ţara. Ele conduc practic grupări artistice informale, fără nume şi fără o componenţă fixă, dar care numără numeroşi tineri talentaţi, dar şi personalităţi ale artelor vizuale cu participări constante la expoziţiile organizate de aceste artiste atât de active în breaslă.
Întorcându-ne la creaţia lor, trebuie remarcat că ambele au inclus treptat în ultimii ani lucrări cu mesaj de critică socială, până la actuala expoziţie în care aproape tot ce expun se referă la agresiunea la care societatea supune individul, dorind să-l supună prin metode sofisticate, de genul „trans" sau „meta", metode pe care cel mai adesea nici nu le sesizăm. Mesajele ambelor sunt mai percutante decât cele de început, unele creaţii au dimensiuni monumentale, ceea ce indică un efort artistic şi intelectual din ce în ce mai susţinut şi elaborat.

Mihaela Varga